Printre străzile-nvechite
Rătăcit privesc în jur;
Printre ceața lumii sumbre
Frigul nopții îl îndur.

Printre crengile uscate
Colțul lunii îl zăresc;
Florile stau aplecate,
Tainic ele se topesc.

Și buimac casa mi-o caut
Abătut și obosit.
Fug pierdut printre străini,
Dar nimic nu am găsit.

Și-ntristat, de-o ușă mă rezem,
Îngândurat de-a mea povară.
Si-ncep din nou eu să ma tem
Ca lumea iarăși mă uitară.

Și cuprins în îndoiala mea,
Aud de după ușa grea
O melodie sfântă.

Și curios mă uit prin ochiul cheii.
Ce poate fi așa ceresc?
Iar in marea tain-a scânteii,
Rămân uimit de ce zăresc.

Câmpuri pline de bujori,
De petale și de flori,
De copaci și iarba vie,
De minuni și armonie;

De miresme și parfumuri,
De frumoase sfinte drumuri;
Mielușei fără de vină,
Râuri pline de lumină.

Și uitând de-a mele patimi,
Se răsfrâng in mii de lacrimi
Ochii blânzi ai lui Isus.

Fericit, apuc zăvorul, deschizând ușa încet;
Și apuc să simt din nou ce înseamn-a fi un om complet.

Fară-a mă uita din nou în spate,
Am acum privirea țintă spre palat;
Îmi doresc să port şi eu haine curate,
Să trăiesc lâng-al meu veşnic împărat.